Română (România)English (United Kingdom)Serbian

Bastionul Theresia

bastionul smallAdresă
Str. Hector

Datare

Iniţial a fost proiectat ca „ravelin” (element de fortificare construit la exteriorul primului şanţ al cetăţii, aproximativ la mijlocul curtinei între 2 bastioane, pentru a „flanca” cu „foc de flancare” bastioanele respective).

Apare pe planuri începând din 1732. Pe planul din 1734 apare ca fiind complet terminat. Ulterior a fost inclus în primul inel de fortificare ca bastion, numit Bastionul Theresia.

Denumiri şi funcţiuni istorice

1732 - Ravelinul Depozitului de Proviant (alimente)

1744 – 45  - primeşte numele „Bastionul Theresia”, în cinstea reginei Maria Theresia,  „pseudo-împăratul”, cum o numeau duşmanii ei.

Stil arhitectural

Corespunde tipului de fortificaţii cu trei „inele” fortificate, caracteristice primei jumătăţi şi mijl. sec. al XVIII-lea. Fortificaţiile anterioare anului 1707, din vremea lui Vauban, nu au avut inelul al treilea, exterior, format din elementele de fortificare numite „anvelope”.

 

Aspecte de unicitate

Dintre bastioanele noii cetăţi a fost primul care a fost construit.

Este singurul dintre cele 9 bastioane ale cetăţii construite între 1732 – 1761, care nu a fost demolat la începutul sec. al XX-lea.

Alte informaţii

Maria Theresia a fost încoronată numai ca regină a Ungariei în 1741 (în 1760, a primit titlul de „regină apostolică” – un fel de „super-regină”) şi regină a Boemiei în 1743. Numai soţul ei, Francisc I Ştefan de Lorena, a fost încoronat ca împărat în 1745.

Statele Habsburgice au fost conduse de Maria Theresia, care şi-a arogat practic rolul şi titlul unui împărat.

Maria Theresia nu a fost încoronată niciodată ca împărăteasă. Nici nu ar fi putut fi,  pentru că era de sex feminin. În Sfântul Imperiu (Sacrum Romanum Imperium) numai bărbaţii puteau fi încoronaţi  imperator, iar soţiile lor puteau fi încoronate doar ca augusta (regină;  dar Maria Theresia, era deja de 2 ori regină,  şi a refuzat să fie încoronată ca „augusta”). Tot numai bărbaţii purtau pantaloni. De aceea, pe caricaturi, Maria Theresia apare ca îmbrăcând pantaloni, desi se stie ca a fost mama a 16 copii.

Unii cercetători afirmă, că despre Maria Theresia, una dintre cele mai frumoase femei din sec. al XVIII-lea, ca şi despre fiica ei, Maria Antoaneta – regina Franţei, apoi „văduva Capet” ghilotinată în timpul Revoluţiei, duşmanii lor ar fi desenat cele mai triviale, obscene şi mai „de prost gust” caricaturi din „galantul” sec. al XVIII-lea.

Fortificare şi defortificare la Timişoara

Ceea ce se păstrează azi din zidurile cetăţii este nesemnificativ – este greu de imaginat ce volum gigantic de muncă a presupus ridicarea acestui sistem defensiv.

O bună parte din vreme s-a lucrat la îndreptarea terenului – trebuiau asanate multe canale de apă, ce fuseseră intenţionat păstrate vreme de secole pentru a oferi o apărare naturală cetăţii precedente. Deoarece noua cetate era mult mai mare, toate aceste mici cursuri de apă trebuiau acum deviate, terenul trebuia îndreptat iar fundaţia pe acest sol mlăştinos trebuia să fie deosebit de solidă.

La construcţia zidurilor era necesară o cantitate mare de calcar, argilă şi lemn. Lemnul era necesar atât pentru fundaţii, cât şi pentru arderea milioanelor de cărămizi.

Structura sistemului era foarte complicată – în secolul al XVIII-lea, construcţia de sisteme defensive (cetăţi) era o ştiinţă în cel mai strict sens al cuvântului; proiectarea unei cetăţi se întindea pe parcursul mai multor ani. Sub nici o formă nu ne putem închipui cetatea Timişoara ca un zid pur şi simplu! În principiu, cetatea stelară a Timişoarei (inspirată din tipul Vauban, dar fără a-l respecta în totalitate) dispunea de trei „inele”; cele două dinspre exterior, foarte groase, nu erau ziduri propriu zise ci structuri mai complicate din cărămidă şi pământ.

Zidul interior (practic zidul propriu-zis) ajungea la 20 metri înălţime, era prevăzut pe partea dinspre oraş cu cazemate boltite pentru artilerie, ulterior folosite ca spaţiu de depozitare. În faţa sa se afla un canal cu apă. În dreptul celor trei porţi, trecerea peste canal se făcea peste poduri batante cu lanţuri. Lăţimea cumulată a celor trei inele, cu tot cu canalele dintre ele (şi cu alte construcţii defensive ce se mai interpuneau) era de cca. 450 metri.

Spre exterior, în faţa ultimului inel, se întindea o fâşie de teren numită „esplanadă”, pe care nu se admitea decât iarbă – nici o construcţie, nici un arbore, pentru a avea câmp liber de tragere împotriva inamicului. Această fâşie avea o lăţime de 950 de metri (aceasta era considerată lungimea standard a unei „bătăi de tun” la începutul sec. al XVIII-lea) jur-împrejurul cetăţii. În practică, însemna că primele construcţii se aflau la circa 1,5 km faţă de clădirile din „oraşul interior”. Abia la 1868, după petiţiile adminstraţiei civile, lăţimea esplanadei se micşorează la 570 metri.

Construirea sistemului defensiv a consumat extrem de multe resurse umane si materiale. O parte din forţa de muncă necalificată era asigurată din aşa-zisa „robotă”; fiecare dintre districtele din jurul Timişoarei trebuia să trimită săptămânal câte 100 de oameni la muncă – aceştia erau plătiţi, însă foarte prost. Tot ca forţă necalificată erau trimişi pe acest şantier şi puşcăriaşi din toate colţurile imperiului. Bineînţeles că erau necesari şi mulţi ingineri în construcţii, forţă de muncă cu înaltă calificare; în lipsa unor şcoli de profil în Banat, aceştia trebuiau aduşi „de la centru” cu costuri considerabile.

Să mai notăm că această imensă cetate, construită cu mari sacrificii în intenţia de a proteja Timişoara de pericolul otomani, nu a fost niciodată atacată de turci! În timpul războiului de la 1788, turcii, deşi au ajuns până la Lugoj, nici nu au indrăznit să asedieze cetatea.

Singurul atac a venit din partea „duşmanului intern”, adică din partea revoluţionarilor unguri la 1849. Dacă luăm însă în calcul că cetatea a rezistat asediului vreme de 107 zile (singura cetate din Transilvania şi Banat ce a rezistat, toate celelalte au fost ocupate), şi rolul avut în înfrângerea Revoluţiei, se poate spune că, din punctul de vedere al proprietarului (curtea vieneză), investiţia şi-a meritat toţi banii.

Era de aşteptat ca existenţa sistemului defensiv să fie foarte nepopulară pentru locuitorii civili ai oraşului. Spaţiul din interior era puţin şi scump, majoritatea timişorenilor trebuiau să trăiască în suburbiile Fabric, şi ulterior şi în Iosefin şi Elisabetin. Însă simpla deplasare în cetate cerea timp (trebuia parcursă distanţa de circa 3 km dus-intors) şi nervi – accesul prin cele trei porţi era complicat, bineînţeles că porţile erau sub strict control militar.

În urma petiţiilor tot mai insistente ale cetăţenilor, curtea vieneză cedează în final; cu tehnica de luptă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cetatea Vauban a Timişoarei devenise oricum anacronică. În anul 1892 se ia decizia demolării zidurilor.

Începea defortificarea, un proces de durată. Din start s-a decis demolarea controlată; au rezultat multe milioane de cărămizi reutilizabile. Dintre acestea, 19 milioane cărămizi au fost vândute ulterior unor proprietari privaţi – acestea erau permise însă doar pentru utilizarea la fundaţii de locuinţe, din motive sanitare. Administraţia oraşului a folosit pentru clădiri proprii alte 7 milioane de cărămizi. Resturile mai mărunte rezultate au fost folosite pentru acoperirea a 80.000 metri pătraţi de străzi.

Primarul Karl Telbisz a fost cel care şi-a dat silinţa ca Timişoara să obţină avantaje maxime de pe urma defortificării. Deşi decizia defortificării fusese luată în 1892, şi imediat începuse demolarea zidurilor, era încă neclar în proprietatea cui va rămâne terenul. Lupta lui Telbisz cu autorităţile militare a fost de durată: întinsul (şi extrem de valorosul) teren a trecut abia în 1905 în proprietatea primăriei. Cele 138 de hectare de teren valorau foarte mult, datorită poziţiei privilegiate în imediata apropiere a centrului oraşului (prin comparaţie, cartierele istorice Fabric, Iosefin şi Elisabetin erau mult mai îndepărtate).

Din vânzarea unei părţi a acestort terenuri către persoane private, pentru construcţia de case, cât şi din vânzarea de cărămizi „second hand” au rezultat sume mari de lichidităţi pentru bugetul oraşului. Din aceste resurse s-au construit numeroasele şcoli care mai există şi azi pe terenul liber rezultat, dar au fost stimulate şi investiţiile industriale: fiecărui investitor i se acorda teren gratuit, urma o perioadă de 15 ani de scutire de taxe şi o subvenţie anulă de 10 coroane (pentru primii 10 ani de funcţionare) pentru fiecare angajat.

Aceste măsuri administrative moderne au dus la o dezvoltare fără precedent a oraşului. În final, mult-hulitele ziduri s-au dovedit deci a fi motorul apariţiei Timişoarei moderne.


 

Cauta in site

logo-romana-1

Evenimente în Timișoara

<<  August 2017  >>
 Lu  Ma  Mi  Jo  Vi  Sâ  Du 
 
   

Fotografii din Timișoara

Fotografii din Banat

Vremea

Clear

22°C

Timișoara

Clear

Curs valutar

 

european-cities-marketing-logo

Pentru  informaţii despre  celelalte  programe finanţate  de  Uniunea  Europeană în România,  ca şi  pentru informaţii detaliate privind statutul de membru al României în  Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi adresa web a Reprezentanţei Comisiei Europene în România.

Acest site web nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Comisiei Europene. Răspunderea privind corectitudinea  şi coerenţa informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor site-ului web.
ukash
elektronik sigara
elektronik sigara e sigara
elips c elektronik sigara
oyunlar oyna