51. Mănăstirea şi şcoala surorilor de Notre-Dame

La invitaţia episcopului catolic Csajághy au sosit în Timişoara primele şase surori în anul 1858. Acestea au fost aduse de la München deoarece ordinul se făcuse cunoscut în Bavaria prin calitatea învăţământului oferit fetelor.

Deja în anul 1858 se deschidea şi un internat în cadrul mănăstirii. Însă aşezământul era extrem de sărac, călugăriţele munceau până la epuizare; conducătoarea (stareţa) mănăstirii moare  la doar patru luni de la sosire. În 1862 s-a inaugurat şi clădirea de azi, şi ordinul – şi împreună cu el, şi activitatea educaţională, a început să se dezvolte rapid.

Şi dintre tinerele din Timişoara au inceput tot mai multe să intre în rândul surorilor de Notre Dame. Astfel continuitatea ordinului în oraş a fost asigurată atât din sosiri ale unor surori din Germania, cât şi din noile primiri din rândul comunităţii locale. Au fost deschise şcoli noi în cartierele Fabric şi Iosefin.

Sfarşitul ordinului surorilor de Notre-Dame a venit curând odată cu instaurarea comunismului, în 1848. Le-a fost interzisă activitatea – predarea în şcoli, iar în întreaga ţară toate călugăriţe catolice trebuiau să se mute în domiciliu forţat. Surorile de Notre Dame au ajuns iniţial la mănăstirea de la Maria Radna, iar din 1952  au trebuit sa se mute şi de acolo – unele la Orăştie, altele la o fermă de la Popeşti-Leordeni, de lângă Bucureşti. Cele de lângă Bucureşti au avut o soartă tristă – iarna era atât de frig, încât apa îngheţa în camere.

În practică, acesta a fost sfârşitul unei comunităţi religioase ce s-a implicat foarte mult în educaţia tineretului din Timişoara.